Dacă e fum în jurul meu şi fum în mine, sunt eu doar o barieră în faţa reîntregirii unui lucru mult mai important decât… mine?
Când facem referire în scrierile noastre la problemele existenţiale ale omului, îl luăm pe acesta ca mediu. Acel mediu în care ne desfăşurăm cordial în propoziţii, fraze şi idei şi desigur, acel mediu care este întotdeauna mijlocul dintre perfecţiune şi nedesăvârşire. Putem spune, deci, că acest mediu în care ne modelăm cuvintele pe hârtie este unul de nivel mediu, căci vreodată nu vom analiza extremele, datorită caracterului lor strict, de bază în definire şi într-o interdependenţă cu celelalte nivele care le despart.
Iar acum, deşi clişeic, am să scriu ceva relevant şi revelat despre „om”: deşi ne aruncăm idealurile pe culmile cele mai apropiate de perfecţiune, tot timpul încercăm să fim cât mai moderaţi, nici perfecţi, dar nici opus. Este precum am încercat eu să evit mai sus o dublă negaţie, deşi îmi este permis lingual.
Cum pot să fiu numit imoral deoarece nu urmez dogmele bisericeşti, când este considerată mult mai imorală oprimarea dreptului meu de alegere a unei religii, orientări? Iar eu, cum să condamn o astfel de ipocrizie când e de natura mea să-mi creez o imagine egoist de subiectivă despre mine? Dacă asta este adevărat, dacă chiar doar alţii nu au voie a fi „proşti”, iar noi când suntem, acceptăm tacit cu speranţa că ne-am ferit de imoralitate, cum putem să credem în destinul nostru şubred, creat doar pe baza reuşitei? Când dăm greş… „eh, aşa a fost să fie”, iar când reuşim, încrezători în noi, parcă-parcă ştiam că aşa va fi.
Dar am vorbit indirect atât de mult despre acest subiect, moralul, încât nu mai ştim ce este. Este însuşi catalogarea în masă a unor „acţiuni” universal greşite şi obiectul de influenţă într-o continuă influenţare de către cei care chiar îl acceptă ca fiind bun. Un paradox, un examen prin care se cern minţile capabile să dea acest examen pe care suntem obligaţi să-l dăm voluntar. Este gratuit, garantat pe viaţă şi suntem asiguraţi că merită să îndurăm toate palmele „morale” pe care le primim şi să acceptăm de bună voie toate barierele care ni se impun, pentru a-l trece. În gândirea noastră, la sfârşit, toţi vom primi nota „10” sau „A”, la americani. E imoral să fii corupt, „da’ ar fi fain să-mi găsesc o slujbă la bancă – hei, n-ai pe cineva la bancă?”. Iar ca să nu mă dezic de la ritualul de scriere al unei lucrări de succes, ca orice filosof în devenire important, am să-l citez pe maestrul Toma Caragiu şi cum spunea acesta că „este foarte bine să ai pe cineva, care să aibă şi el pe cineva pe lângă altcineva, undeva, chiar din clipa în care te naşti.”
Claritatea cu care vedem lucrurile, ne influenţeză evident modul moral sau imoral în care vom proceda. Raţionalitatea şi iraţionalitatea sunt diferenţa dintre a face lucrurile exact cum ar trebui făcute sau invers. Dar ce se întâmplă când moralitatea pare să fie pur şi simplu absurdă? Nevoia de raţiune a omului este direct proporţionată cu nevoia rupere de sine, nevoia de a încălca orice pentru diversitate, iar aceasta din urmă face deliciul trăirii. Îmi este convenabil să fiu un moral convins, deoarece asta intensifică sentimentul de libertate pe care-l avem cu toţii când încălcăm orice regulă pe care o luăm de bună. Dar nu suntem raţionali pe deplin iar astfel, forţând creşterea nivelului de moralitate din fiecare riscăm să cădem în extremă. Secretul nu constă în perfecţiune sau imperfecţiune, ci în moderarea cu grijă. Când te prefaci perfect, toate sentimentele generate, de la pozitive la negative, vor fi false.
Lumea-i amăgitoare în moralitatea ei,
şi-i o lucrare filosofică proastă,
plină de contradicţii, între fraze, propoziţii.
Dar cred că destinu-i doar favorabil,
în lumea această.
Şi cred că lumea-i puternic favorizată
de faptul că dară… îi doar lumea noastră.
Am scris lumea.