A fi sau ai vrea să fii

Am fost într-un weekend la pădure, da’ asta nu ţine deloc de absenţa mea…

(pentru cine nu ştie, este o „parodie” după melodia aia de căcat – de nici nu ştiu cine-o „cântă” – pe nume „This is why I’m hot”)

 ***

Elena, maică-mea: Lasă-mă, că mă dezbrac în pijama…

***

Titlul are o sonoritate mult mai bună în limba Engleză, aşa că restul articolului – deci tot – va fi un subcapitol, singurul, cu subtitlul:

To be, or wannabe

Primele rânduri ale acestei intrări în jurnalul meu de pe internet, Creierul cu Plete – poate-l ştiţi – sunt scrise cu paranoia-n gât, la apogeu, sub masa din camera cea mare a Oliviei, cu tatăl acesteia în clădire, în camera Oliviei, uitându-se la meci. Problema este că eu, după un an şi câteva luni – precum şi câteva marţi –încă nu am aflat preferinţele microbistului, deci nu ştiu cum să reacţionez dacă puşcă Cluju’ gol sau cealaltă echipă, pe cine să bag în pizda mă-sii şi-n pulele taţilor, şi căror suporteri din faţa scării să dau în cap, cu sticle. Şi dacă dau cuiva, „hai!” cine?

Aş putea să spun că nu-mi place fotbalul, dar aş fi interogat cu privinţă la orientarea mea sexuală: „Da’ ce eşti poponar?”, asta ca follow-up al relaţiei de 1 an şi ceva cu Olivia.

Mai sinistru este faptul că, după cum ştiţi, la fotbal nimeni nu câştigă: toată lumea bate.

A revenit Olivia, de la baie, cu clarificări: e dinamovist. Super, mi-am zis… doar că Dinamo nu joacă în seara asta. Deci, revenind muşcându-mi buza tremurândă: „Fortza!” ce?

***

Mago, către Cristi: Da’-i bună tipa mă… Pfuu…
Eu, către ambii: Îi, da’ are prieten. Şi nu suntem noi.

***

Am văzut pe diferite forumuri cu poze pornografice, care vă jur!, au apărut din greşeală la mine-n istoric, diferite topicuri în care se puteau pune poze precum cele de mai sus menţionate, cu titlul „ugly chicks”, sau în traducere liberă şi nesilită de nime’ „tipe urâte”. Dar întrebarea mea este: cum poţi să intrii să vizionezi aceste poze, implicit să-ţi placă şi tot să le consideri urâte?

Ca să fac o paralelă: eu înţeleg că unora le place să fie biciuţi în timp ce le sunt introduse în fund diferite ţepe cu spini, încătuşaţi, în patru labe – adică „laba lor”, da’ despicată –, da’ n-am auzit pe niciunu’ să se vaite că-i persecutat; să accepte şi imediat să sune la poliţie ca disperatu’ că nevastă-sa e-n haine de piele şi-l obligă să-i spună fel-de-fel de nume de măcelari din cartier. Şi asta de fiecare dată când fac se-FUT.

***

Cristi, entuziasmat: Bă Vali! Am o idee. Fii atent!
Eu, parţial curios: Spune-o.
Cristi: Fii atent: luăm două pistoale cu apă…
Eu: Daaa…
Cristi, mai entuziasmat: Sau nu! Nu! Fii atent: luăm două sprayuri paralizante…

***

În şcoala noastră albastră – că rimează şi că avem uniforme albastre –, în care dacă ofer premiul o Palmă d’Or feţei cuiva se aude până-n celălalt capăt cu ecou la director, „pe la colţuri se adunau” muncitorii să-nfigă cabluri prin pereţi, să pună camerele de orbit (zise şi „de luat vederi”) în funcţiune. Pe lângă faptul că nu ştim dac-am votat „să se” sau „să nu se” – ca la RoBlogFest unde-am făcut „hop! da’ p-ăştia [câştigătorii] îi aplaudăm sau huiduim, că de ştiut nu-i ştim” – mi-am pus întrebarea logică: ce dracu’ o să facă acele camere? Unii – mulţi, toţi chiar – dintre profesori relatează că „o să ne oprească din chiulit”. Aaa! Vor veghea portarii vigilenţi pe camere şi vor spune: „A-HA! Valeriu Cuc, uite-l cum chiuleşte! Ăla, ăla în albastru!”. Asta când camerele sunt alb-negre.

***

Mone: Băi, da’ tu ai o frunte… până la ceafă!

***

Mi s-a reproşat faptul că sunt mult prea neprietenos şi recalcitrant cu cititorii mei, aşa că aş dori să pun o întrebare, pe cât de idioată, pe atât de reală, fără nicio tentă de ironie: Voi, cei care parcurgeţi această întrebare cu final încârligat, aţi mâncat vreodată – probabil cel mai bun tip de ciocolată existent de la inventarea ingredientelor din ea, până la alăturarea lor în acest produs divin, şi după – ciocolată cu mentă?

***

Am reuşit să supravieţuiesc la teatru, în probabil cele mai rele condiţii sub care am fost pus vreodată. Vizionam o piesă despre indieni, prost pusă în scenă – Maitreyi, anume –, fiind plasat pe locurile cele mai bune din sală, asta dacă m-ar fi interesat tare ce proastă o vorbit cu nu-ştiu-cine pe Hi5 sau Messenger, glume tâmpite şi hlizeli continue generate de un tip din spatele meu care habar n-avea la ce piesă venise, da’ venise cu idioatele pe care le făcea să râdă haotic, asmatic. Acestea fiind spuse, vă prezint interviul cu domnul Richard Balint, actor la Teatrul de Stat din Oradea, despre implicarea acestuia în dublarea în limba română a desenelor animate. Cu câteva opinii proprii. Poftiţi.