„Cu rogojina aprinsă-n cap şi cu jalba-n proţap…”

UPDATE: A! Şi încă ceva. Boilor, aţi uitat, că azi pe data de 2 august, e ziua Elenei Valeria adică maică-mea, bă! Ea împlineşte frumoasa vârstă de 37 23 de ani. Aştept urările voastre de bine, precum şi declaraţiile de dragoste, pentru fanatici, pe numărul meu (care-l găsiţi la capătul articolului), să le transmit bucuros şi cu plăcere. Poate vă prind că nu-i uraţi la mulţi ani, că nerecunoscătorilor, fără ea, nu pupaţi voi Creierul cu Plete!

Alin Sala: Du-te mă, niciodată nu m-auziţi!
Eu: Ce?

Printr-o extensie a imaginaţiei, acum câteva zile, am fost rugat de către o fană, o doamne foarte drăguţă şi blondă, să-i las în custodie, pletele-mi. Am stat eu ce-am stat cu capul la ea-n…poală („poală”, Olivia!), dar a venit timpul ca eu să plec spre alte-mi fane, aşa că, printr-o coincidenţă ciudată, am aflat că ea avea şi încă are, la activ diferite cursuri de stilist, anexate inteligenţei ei, aşa că, am hotărât, tăierea pletelor, într-un mod barbar, până la o mărime, nedemnă de denumirea „plete”. Deci m-am tuns. În toată puterea cuvântului. Dar denumirea rămâne, simbolică şi facturată, mai ales, de către MXHost, pe care-i rugăm, cu toată putere podului palmii apăsat pe al lor Măr al Adam-ului, să nu mai oprească serverele, în momente critice pentru Creierul cu Plete, deci tot timpul.

Apoi, după ce podoaba-mi capilară (da’ nu toată!) a fost lăstă pe post de afrodisiac, blondei, am pornit în mare grabă, că dară, vroiau ai mei să vadă Harry Potter şi *ultimul film de succes, ulterior penultimului*, aşa că, am mers. Ş-am văzut. Şi ne-am bucurat, pentru ca mai apoi să mă plimb prin ploaie, cu Olivia, că avea ea chef să se plimbe mai apoi prin ploaie cu ea însăşi, până în parc, să văz ce-i cu Vlad, care ezită să ne mai părăsească în ciudat Ştei-ului. Apropos de asta, am sărbătorit ca de fiecare dată, în fiecare lună, la-nceput, adică-n întâi, „Unirea Valeriului cu Olivia şi intrarea minutelor lunare din abonamentul Orange”, de data aceasta, fiind mai specială, deoarece eram pasibili de urat „La mulţi jumăţi de ani”, că-mplineam şase luni. Şi încă ne călcăm pe nervi, unul altuia. Da-i bine. Am totuşi o plăcere cinică, să privesc diferiţi indivizi ce cred c-au vreo şansă, în simpatizare reciprocă, cu Olivia, dar se lovesc de degetul meu mic, de la picior, când le tai avântul sărutând-o, fiind rujat, aşa…să dau mai multă pasiune mozolului. Ultimele zvonuri, ziceau că ăia de la Jurnalul Bihorean salivau, peste programul normal de lucru al glandelor salivare, la muza mea. Vorba aia: Allright! Ăăă…yea’…sucks for you, ’though…

Am stat şi m-am întrebat, două zile după ce (uo ou!) am comis-o (din nou), în lupta mea cu aspectul fizic, de ce oare, toată lumea, când observă că te-ai tuns, după ce le şi confirmi chestia asta, sau chiar le spui că vii chiar de-acolo, ţin neapărat să-şi bage degetele slinoase la mine-n păr, să mi-l aranjeze? Tot timpul se întâmplă aşa şi toată lumea doreşte cu ardoare să-mi aranjeze părul. De acum înainte, doresc să ştiu: dacă tot „Oai, ce bine-ţi stă” (mie bă!), de ce doreşti să ruinezi această întâmplare, sau dacă „Pfu’, ce-ai făcut mă?!?!”, de ce crezi că urmează să apeşi vreun buton de „Undo” de care nu ştiam, care să mă întoarcă la vechea frizură, pe care şi pe aia, urmează să mi-o aranjezi. Mi-aduc aminte acestea, de anumite versuri:

„Toţi vor să facă, toate-n locul tău,
Nu te cred în stare…te cred sandilău”

În alte ştiri vă anunţ pentru că, deşi ştiu că doriţi să mă invitaţi la lăzi întregi de Calsberg, la felurite terase, care mai de care în culorile Creierului cu Plete, părăsesc localitatea, spre o zonă în care pot medita, numai eu, fără să-mpart cu alţii lăzile de Calsberg. Desigur, vine şi Olivia, Alexandru şi Valeria, părinţii mei, Sebipopa şi sus mujeres, plus o mai veche cunoştinţă şi idilă de-a mea, Ramona. Veche cunoştinţă zic, şi mă refer la faptul că-i mai veche cu vreo unşpe ani ca mine. Aş dori să vă prezint şi eu orarul, dar n-avem, totuşi ştim cu exactictate că aproximativ, mâine între patru după-mă-sa şi şasă după-mă-sa, plecăm spre Coada Lacului. Da’ numa’ cel mai important cuplu prezent în vieţile voastre, deci eu cu Olivia şi cel mai important cuplu din vieţile mele, adică Alexandru şi Valeria. Mâine, cei care sunteţi din oraş, sunteţi invitaţi în a dona câte o bere Calsberg, pentru ca să-i facem în ciudă, Elenei (Valeria, adică), sub pretextul că cică:

Valeria Elena: Ce, tu nu poţi să bei Ursus (!?), cum o să bea toată lumea?!

Asta după ce că, îi spune mujeresei lui Sebipopa, Anapopa, să nu-mi ia nici un Calsberg, că pot bea şi eu ca oamenii (!?), Ursus. N-am să fac live blogging, pe motiv că, eu nu fac blogging şi pentru că nu intenţionez că fac mişcări complexe, rezumându-mă decât la cele facile: Mers (da’ nu mult), râgâit după bere, sărutat Olivia, ******** (tot ceva cu Olivia, da nu vă pot spune), dormit, trezit implicit şi cu greu, vorbit.

După câteva zile de meditare şi relaxare, mă voi întoarce, ca de obicei, mai obosit decât am plecat (şi momentan, n-am dormit de câteva zeci de ore), cu câteva killograme în plus, pe burta mea, care, în contrast cu restul corpului meu semi-rahitic, se măreşte pe bere ce trece.

Şi apropos de asta, acum mânânc cartofi prăjiţi arşi de Florin (taică-meu) şi am paranoia, de mă uit tăt în stânga şi-n dreapta, că ce psihopat în scaun cu rotile se plimbă prin cameră. A acceptat Elena, să facă pe dădaca, în lipsa lui Gugăl (care a murit, precum spuneam), că dară aproape a plâns când l-a văzut în starea de nefuncţiune, în care se afla, ş-acuma, Gugăl-ul provizoriu, se tot dă pe roată, de zici că produce curent imediat, dacă torni olea’ de apă pe el. Deci două săptămâni o să mă vedeţi cu uăchii bulbucaţi, cât locuieşte ăsta printre noi.

O altă chestie, la care am meditat îndelung, în pauzele din timpul filmelor de la ProTV (deci am avut timp; câcălău, vorba aia), la care oricum nu mă uit, dar n-am avut imaginaţie, să inventez indici de spaţiu, amu’ pe moment, a fost ideea de sinucidere. Nu, n-o s-o fac, ho! nu săriţi de bucurie, doar că, mă gândeam, oare de ce ar fi de folos să te sinucizi, dacă şi aşa, nu ştii unde te duci, nu te poţi întoarce şi cel mai probabil, o să mergi într-un loc de suferinţe eterne, unde n-o să mai aveţi parte de ziua de alocaţie, să vă beţi toţi banii, deşi voi vă îmbătaţi şi cu 90 de mii, sau alte momente scurte, numite „momente faine”, din viaţa voastră, de altfel, de rahat.

Până vă gândiţi voi la asta, ne revedem, cu poze, şi alte.

P.S: Mă întorc Duminică sară, deci dacă e ceva important şi iar trebuie să scot pe careva din câcat, sau pur şi simplu doriţi să conversaţi, mă puteţi găsi la numărul de telefon: 0751225711. Da’ nu că-mi vindeţi numărul pe internet, că am eu oamenii mei, Jumară şi Cipri, pajuri de gardă, la porţile internetului, deci implicit ale Creierului cu Plete.