Despre o zi, cum nu mi-a dat nici Zâna Măseluţa, nici Moş Crăciun şi de fapt, cum nu mi-a dat cineva, vreodată.

Câteodată stau şi mă gândesc. Şi cum mă gândesc eu aşa, stând, în diferite poziţii de meditaţie, ca de exemplu „tolănit pe pat” sau „în fund, pe budă”, cum ar fi o zi perfectă, încadrată între standardele mele? Asta desigur înseamnă că ar fi o zi între ţâţele Oliviei, dar e prea mult spus…Oliviei…căci doar sunt şi ale mele.

Probabil ziua cu pricina ar începe dimineaţa, aproximativ între orele 23:59 şi 00:01, ca orice zi de fapt, cu pricină sau fără. De obicei, la ora aceea aş fi încă în faţa monitorului. Doar aşa, cu el închis. Nu! De fapt, aş fi în faţa lui, cu el deschis conectat la calculatorul deschis de asemenea, iar ca orice om cu principii şi cu o morală demnă de invidiat, aş naviga pe Creierul cu Plete. Totuşi, dacă ar exista „Ziua Perfectă”, aceasta, ironic, m-ar găsi dormind. Aş dormi, în ciuda moralităţii şi obligaţiei faţă de societate, pe care fiecare o avem şi o îndeplinim decât când navigăm pe Creierul cu Plete.

Aproximativ, cu o marjă de eroare…să zicem plus-minus 6 ore, pe la 10 mi-aş dezlipi ochii cu intenţia de a mă trezi, de bună voie, de data aceasta!, nu în mugetele diferitelor animale, care pintr-o coincidenţă genetică sunt înrudite cu mine. M-aş trezi, fără să mi se spună să-mi fac patul, aş porni televizorul şi, subit…aş adormi la loc.

Temperatura ar fi aceiaşi şi la umbră, cât şi la soare, adică de maxim 25 de grade Celsius.

M-aş trezi aproximativ (calculaţi totuşi cu aceiaşi marjă de eroare) după jumătate de oră, să-mi fac cafea. Nu! De fapt, m-aş trezi, iar fiind „Ziua Perfectă” mi-ar apărea o cafea aşa, pe aragaz, să mă prefac că eu am făcut-o, deşi-s conştient că nu ştiu face o cafea. Sau măcar să aprind aragazul…Aş bea două guri, apoi spre nefericirea „celui ce mi-a făcut-o”, aş lăsa-o la o parte, în favoarea unui bol cu cereale. Secară, grâu şi d-astea…

Mi-aş deschide calculatorul să văd şi eu ce mai face CCP-ul, de când l-am lăsat lăsat ultima oară, precum şi lista-mi de Y!Messenger. Aş suna-o pe Elena, să ne începem conversaţia matinală la telefon, ca întotdeauna, prin verificarea a „cum stau lucrurile”, deşi în fiecare dimineaţă merge la lucru deci stau cam la fel, adică aşa:

Eu: Ce faci?
Ea: Muncesc.

Aş trezi-o pe Olivia, sunând-o.

L-aş suna şi pe Pituţ, care ar fi în Oradea cu puţin noroc, că n-am Roaming activat, să sun în Ştei. Plus că probabil, dacă s-ar afla-n Ştei l-aş trezi din cauza fusului orar diferit, sau ceva de genu’.

Astea toate, de la 10:30 a(proximativ precum spuneam) până pe la vreo 10:35, pentru ca să-mi rămână puţin timp să-mi fac…mna, să dorm, că n-am altceva de făcut.

La ora 12:00 m-aş trezi să vă scriu vouă articolul. Aş avea idei. Multe. Şi bune. Foarte bune, chiar. Aş scrie chiar două articole, trei!, cât să pot să stau şi să beau lapte vreo 4-5 zile.

Aş primi un telefon, să mi se spună că a murit Diaconescu, că a înviat Gugăl, hamsterul m eu, că nu se mai ţine RoBlogFest, din cauză că am câştigat toate premiile posibile, c-au murit U2 într-un tragic accident nuclear vis-a-vis de sediile Apple, şi că s-a mutat Ungaria, cu 2 ţări mai sus la nord. Toate într-un telefon. Sau…le-aş citi pe blogul lui Zoso.

După toate acestea, aş merge la Pituţ acasă, să verific starea toaletei şi să ne planificăm ce facem. Aş aştepta-o pe Olivia acolo s-o ţuc şi să ni se alăture. Am sta tolăniţi pe pat, cu schimbul la calculator, până pe la 4-5, când am ieşi din casa Pituţului, cu intenţia de a ne hrăni. De menţionat că dacă ar fi o zi perfectă, probabil aş avea şi bani. McDonald’s-ul s-ar muta temporar lângă Doner & Durum, astfel încât să satisfacem plăcerile tuturor şi aş dori să nu aibă clienţi deloc în ziua aceea, pentru ca 1. să nu stau la coadă şi 2. să fiu servit cu politeţea cu care este servit un prim-client. L-am chema pe Tweek în oraş, care miraculos s-ar îmbrăca în pantaloni scurţi şi dacă se poate şi dacă există, într-o culoare mai deschisă, decât negru. Ne-am plimba cu toţii şi am râde, nu doar la glumele mele, în timp ce pe la ora 8, am merge la un Calsberg şi pentru ca să ni se facă cinste cu o pizza. Adică ei mie şi tot ei, lor. De-aici încolo, din pricina voii bune şi a chefului toţi ar fi într-o bună-dispoziţie, ar face glume care mai de care mai bune ca ale mele, iar ora n-ar mai conta, pentru nimeni. Când gata, li s-ar termina glumele, ar pleca toţi acasă.

Eu, fiind iubitul perfect (şi asta nu doar în „Ziua Perfectă”) aş conduce-o pe Olivia, chiar până acasă! Apoi, s-ar face ora 00:00, iar eu aş realiza că mi s-a terminat Ziua Perfectă şi că trebuie să traversez pe jos, întregul oraş…

Ar trebui să învăţăm că felul în care vedem lumea, este în totalitate influenţat de auto-sugestie, şi că tot timpul problemele, sunt atât de grave, cam pe cât ne permite aceasta.