Nu-mi vreau un frate sau soră care să-mi ia partea când mă cert, sau mai rău, când împărţim ceva

Adăugare ulterioară… 

S-A NĂSCUT!

Cea despre care am vorbit niţel în articolul de mai jos, înainte să se nască.

***

Eu: Mno, nu ştiam că ştiţi melodia asta…
Maică-mea: Da’ Vali, că dară noi ne-am născut ieri!… Sau mâine, ca să n-auzim melodia.

Scriu aceste rânduri în momentele în care, Ana, mătuşa-mea cu pseudo-burtă de bere se zbate agonic în chinurile facerii. Când de fapt ea nu face nimic, mai mult leneveşte de mai mult de 9 luni şi pe deasupra o şi doare, că viitoarea „Maria Alexandra Popa” – „Popa” fiind prenumele, şi restu’ nume (la plural) de familie, bate la uşa asociaţiei de locatari, că se mută din garsoniera placentară. Iar între timp, Elena şi Florin se dichisesc, să meargă la gravidă s-o ducă – după caz – la maternitate, iar taică-meu mi-a mărturisit că se-mbracă la costum să facă impresie bună în faţa fetei, cea de urmează să iasă din Ana.

Pe parcursul şederii în spital, dacă naşte – încă nu ştiu, aştept apelul de confirmare, da’ vine mai greu decât e-mailul la RoBlogFest – mi s-a propus să mă duc să locuiesc eu la ea, să am de grijă cu casa – recte să dau paranghelii, să fac mici la grătar pe parchetul din hol şi cel mai divin, să fac duşuri cu presiune normală de curgere a apei. Apropos de asta, trăiesc un coşmar – deci asta înseamnă că eu am o viaţă numa-n visuri. Reamintesc că eu locuiesc la casă, iar de fiecare dată când doresc să fac duş, presiunea apei care ar trebui să ţâşnească de să mă izbească de faianţă, e diminuată, pişându-se pe mine, practic. Cred că şi eu, dacă m-aş pişa din picioare vreodată, aş fi în stare să clătesc un om de şampon şi gel de duş.

***

Elena: Oli, tot cu rinichii pe-afară eşti…

15:52 PM – Mi s-a confirmat: naşte prin cezariană. Daaa! Să-i dăm Cezarului ce-i al Caesarului. Şi invers!

Darvai! Aproape c-am uitat să vă reamintesc şi eu, cum fac toţi dobitocii cu mine, că astăzi este… 1 an şi 1 lună de când am luat-o cu japca pe Olivia, de ce drac’ credeţi că toată lumea sărbătoreşte dându-şi coliere şi mărţişoare?! Am fost ieri dimineaţă în centru’ şi toţi ăştia de vând ghioceii din colţ, în cutie, la ’cinj-de-mii, se pregăteau, îşi puneau bannerele, se logau la tarabe – treburi administrative. Iar după-masa, în timp ce mă îndreptam ’napoi spre acelaşi centru cu tarabe am văzut un cerşetor, care avea un banner pe dânsul, pe care scria: „sunt paralizat bla-bla-bla vreau bani că nu mă pot mişca din cur etc” arătând că nu se poate mişca. Ceea ce m-a nedumerit: de ce nu era acolo şi dimineaţa?! Adică cum, a venit cu taxiul, sau cum?! Ba mai mult, eu m-aş fi aşteptat să-l văd după sesiunea de cerşit cum cumpără mărţişoare din banii câştigaţi. Ce nobil… Ba deloc! Oamenii care suferă accidentul datorită căruia sunt paralizaţi ar trebui să cerşească acolo, unde au paralizat. Că pierd din credibilitate.

***

Eu cred că fotbaliştii care primesc multe mingi printre picioare, ar trebui să încerce să joace într-un singur picior.

Amu’ mă doare capu’ şi de 2 ore stau ca tâmpitu’ şi privesc în gol – deci mi-am dat ochii peste cap. N-am ce mânca, deoarece „colocatarii” mei s-au tirat repede-repede, cum ziceam mai sus, la spital. De parcă doamna n-ar putea să nască singură, să de-a apel când o gătat sau să vină direct p-aci, că stăm aproape de maternitate.

***

S-a organizat la mine-n şcoală o „discuţie” cu domnul director Ioan Micu (care-i relativ cu două capuri mai înalt decât mine) despre legile învăţământului şi cum vrea el să se apropie de noi ca elevi, să ne ţină umbră vara, că alt motiv nu văd. Dacă n-o vorbit 1 oră şi aproape jumătate despre cum trăia dânsul când era mic, cu accent pe faptul că trăia, exemplificat în revelaţiile de genul: „[…] şi n-am murit!”, de nu-i mai tăcea pizda aia de gură. La sfârşit, „am mai sta să vorbim [despre învăţământ, presupun], da’ nu ne permite timpul.”. Şi nici n-am menţionat că le-o făcut bărbaţi pe toate profesoarele, pe rând, culmind cu „doamna Gârba a cărui tată…”. Ba uite c-am menţionat.

***

Uitaţi ce a primit maică-mea, cu ocazia zilei de 1 Martie.

***

Mă umplu de bucurie când observ că tineretul din ziua de astăzi, poate ajunge pe cele mai înalte culmi ale învăţământului; ca exemplu, copchilul de mai jos, domnişorul Prof. Universitar Mircea Rusu.