Sau „Parabola celor şase saşi în şase saci”
*
Adăugiri 2:
O a doua - să-i spunem - reacţie a apărut. Este totuşi una de natură speculativă. În dimineaţa asta (23.10.08), pe la ora 6 A.M. şi ceva am postat cu dezgust un comentariu (link sau poză) pe blogul ilustrului Şerban Huidu. După ce eu, un mucea cu puţa-n praf, de mă spetesc aici să scriu pueril despre noile tendinţe ale celor de vârsta mea, când nu-s de fapt decât o minte fragedă, moale ca barba unui făt, am îndrăznit să intru precum Khafra-n Sfinx, pe blogul lui a apărut, supect de prompt (adică despre un subiect de acum o săptămână) un articol (link sau poză). Of! Ce orizonturi scurte-mi cuprind mintea de copilandru.
*
Adăugiri: După publicare, au apărut anumite reacţii de care nu sunt neapărat legat cu toate opiniile.
Din seria: „Rimăm noi, să verse ei”:
Monenciu Alexandru: Pe fereastră Marko Bela vru’ să sară, vrând să cadă-n mare. Da’ Ungaria n-are.
Şi din seria: „Deducţii patologice”:
Valeriu Cuc: Mno, da’ pă cine dai afară din ţara noastră?
Horia: Da’ pă cine pchizda maicii cui i-o făcut altcineva?
Valeriu Cuc: Ah, unguri.
*
Şapoul: Recent, Markó Béla, preşedintele partidului U.D.M.R., a declarat că limba maghiară ar trebui impusă ca materie obligatorie în şcolile din teritoriile în care minoritatea maghiară este, sau se doreşte a fi, majoritară.
O secundă întorc şi eu privirea spre televizor, şi ce văd? Vrajbă-n toate cele patru colţuri, de-mi măsuram diagonala cu ea. Nu-mi pare nimic schimbat. Privesc dezinteresat cum îşi pleoscăie nevrotic prompterele moderatorii, mai-mai să-i mânânce pe vorbitorii de limbă maghiară, între un vers de Andrei Mureşanu, schimbându-şi culoarea la faţă, când roşii de nervi, când galbeni de dezgust, când albaştrii de mâhnire. În rotaţie. De cealaltă parte a ecranului, minotaur între minorităţi, domnul Markó-mă-consider-un-scriitor-sau-un-poet-nu-politician-de-profesie-Béla.
N-au avut secuii şi saşii asemenea om politic, în revers poet (sau scriitor), care să le dorească atâta bine şi atâta limbă câtă vrea să le ofere Markó. De ani întregi se văicăresc unii altora, se proptesc unii de alţii, cer autonomia, ca pe-un drept nu ca pe-o pronomie. De când Ardealul nu-i mai Erdély şi de când Horthy-i mort, parcă pământul nu mai are acelaşi gust, parcă maghiarii-l vor atât de mult să fie al lor, iar românii-i vor în el cu drag.
Dar revenind la televizor, îmi dau seama că ne unim numai ca să-i dezbinăm pe alţii. Când alţii vor doar să se unească oficial. Şi aş dori să adaug că suntem una dintre cele mai discrimatoare ţări, dar zilnic ratez să mă identific cu însăşi ţara, când nu doar românii sunt discrimatori ci şi restul etniilor; aşadar, prefer, din comoditate să afirm că TRĂIESC în una dintre cele mai discriminatoare ţări. De unde mă inspir când spun toate astea? Vă spun, să fi preşedintele unui partid care sprijină vădit o fragmentare a ţării în care candidezi este nu numai o dovadă de lipsă de bun simţ, ci şi de logică. Să luăm ca exemplu faptul că U.D.M.R este considerat de membrii săi – un fel de – echivalent al partidului P.R.M. Total fals, din moment ce P.R.M, în denumirea şi politica sa deţine intenţii autohtone, iar U.D.M.R apără drepturile minorităţii maghiare. Nu poţi împărţi varza de stomacul caprei.
Noua declaraţie a lui Markó Béla nu se abate de la regula după care şi-a construit, în ultimul timp, toate discursurile. Nu mai vorbeşte din poziţia unui minoritar ce-şi merită dreptul, ci din poziţia unui parlamentar ce împarte drepturi în stânga şi-n… centrul ţării, ca o coincidenţă fiind faptul că s-a născut maghiar. Îi sunt certitudini naţionale convingerile, şi îşi administrează o doză de iluzii parcă rupte de realitatea în care:
1. Deja se predă Limba română în absolut toate şcolile de pe teritoriul ţării, iar maghiarii din zonele ticsite de ei înşişi tot nu o vorbesc; dacă ar vorbi-o n-ar mai fi nevoie introducerea unei materii ca „Limba maghiară”.
2. Asemenea elevilor maghiari din punctul 1, românii nu vor învăţa Limba Maghiară.
Ceea ce este deseori uitat de aceste etnii, care par că au decis ele însele să fie minoritare, este că legea minorităţii, într-un sens mai larg, se aplică în toate cazurile. Astfel, românii din Ţinutul Secuiesc care nu doresc şi nu au nevoie să înveţe limba maghiară, au dreptul să nu o înveţe. Ah, şi poate pentru că limba oficială a ţării este…
Dar scandalul acesta nu putea să pice mai „fejes” cu ceea ce pregătisem eu, de fapt, pentru articolul de astăzi. Aici în Oradea, comunitatea maghiară a cerut, mai demult, schimbarea numelor străzilor cu nume importante din istoria Ungariei, iar când asta nu le-a fost permis au început să vandalizeze practic fiecare indicator stradal cu nume care n-aveau nicio importanţă pentru istoria ţării. Am făcut o mică turnură, pentru a explica şi cauza, nu doar efectul. Fac referire, acum, la efectul pe care îl are atitudinea comunităţii maghiare asupra tinerilor şi reverberaţiile pe care, le-am observat în Oradea. Mentalitatea conform căreia putem fi „fraţi” doar prin dezbinare, toată minoritomania care se expune public, nu duce decât la un sentiment de repulsie asumat de căte generaţiile actuale de maghiari şi un spirit nativ pe care îl vor avea generaţiile viitoare împotriva, nu a românilor, ci a elementelor care compun poporul român.
Pe lângă toate acestea, lucrul care m-a determinat să dezbat această temă arhi-dezbătută peste tot a fost un afiş în maghiară pe care nu l-am înţeles, pe care nu se afla o traducere în limba oficială, pe care eu o vorbesc. Aşadar, am cercetat să aflu.
*
M-am consultat, pentru autenticitate, în decursul redactării acestui articol cu un ilustru microbist maghiar pe care-l cunosc din copilărie.
Eu: Iştvan.
Kelemen Istvan: Zi.
Eu: Nu te superi că-ţi scriu numele cu diacritice româneşti, nu?
Eu: …
Eu: Bun.
Eu: Tu, în opinia ta de maghiar, crezi că-i necesar ca să se introducă în şcolile din oraşele cu mulţi de-ai tăi, Limba maghiară ca materie obligatorie?
Kelemen Istvan: sincer nu
Kelemen Istvan: doar la secui sa fie obligatoriu
Kelemen Istvan: aci nu e necesar
Kelemen Istvan: dar sa se poate face facultativ in loc de germana sa zicem
Eu: Da. Mulţumesc.
Eu: Ah, apropos, cum se scrie “feieş” în maghiară?
Kelemen Istvan: fejes
Eu: Ah, bun.