Sunt de-acord cu cei care tac!

Mama, după ce-am ţucat-o: Vai! Mă-nţepi! De ce nu te-ai bărbierit?!
Eu: Mna…păi bucură-te că nu te ţuc cu subraţu’…

Lumea se întreabă cât am să mai scriu despre mine, pe blog. Ceea ce-i foarte greu determinat. Dacă m-ar fi întrebat cineva cât n-am să mai scriu, aş fi răspuns cum-că „toată viaţa veşnică ce o am la dispoziţie după ce trec în nefiinţă”, care oricum e mult mai puţin decât am să pot scrie despre mine, pe blog, vreodată.

Oricum, eu neg aceste afirmaţii cu argumente clare şi solide, ca de exemplu: „Taci, proastă ce eşti”, „nu n-ai dreptate!”, „ai dreptate, doar că te înşeli amarnic”, etc.

…

Eu am doi părinţi, sau cel puţin aşa a reieşit de la ultimul recensământ. Şi părinţii mei m-au crescut să fiu arogant…ba nu! Eu m-am crescut să fiu arogant. Ei or făcut numa’ pe jumate treaba, adică m-or crescut. Nu că într-un curs natural al vieţii, nu aş fi crescut.

Acest articol este început chiar la câteva secunde după ce mi-a fost oferit un masaj la chişoare, cu o singură mână, că dară cu cealaltă era ocupat – tatăl meu – să schimbe canalele (atât cele TV cât şi cele din curte), să mănânce bomboane, şi să mestece gumă. În acelaşi timp, cu aceiaşi mână. Şi fiind neglijat, m-am gândit să scriu un articol în care să povestesc lumii întregi!, Organizaţiei pentru Protecţia Copilului, Uniunii Europene, NATO (şi alte organizaţii capabile să rezolve această problemă) cum eu, care sunt chiar CEL MAI IMPORTANT FIU AL LOR (şi singurul, de-asemenea), mi-este făcut masaj cu o palmă şi aia pe jumătate.

V-am tot povestit eu despre părinţii mei, cu care am un fel de relaţie interdependenţă, precum în marile capodopere ale literaturii. Şi tot ca în marile capodopere ale literaturii, în relaţia aceasta, de interdependenţă, apar conflicte, care mai de care declanşate în intrigi. Unul dintre conflicte, în care EU AM AVUT DREPTATE ŞI EI NU! a pocnit precum un coş, stropind şi faţa altuia, chiar acum câteva zile, când le-am deranjat somnul de după-masă. Aşadar, din lipsa de spaţiu, pe care noi dorim să o numim „o apropiere a familiei, datorată destinului”, eu trebuie să-mi ţin calculatorul la ei în cameră, să mă simt eu prost noaptea, că ei sforăie ei când redactez articolul. Da’ oricum mă liniştesc: sforăie şi când îl citesc.

Desigur, nu noaptea este doar indicele temporar în care aceştia-şi desfăşoară somnul, ci şi după-masa, când eu singur fac trafic prin casă, mai ceva ca site-urile porno. Aşa s-a întâmplat şi într-o zi, când ei dormeau, iar eu îmi căutam cablul USB, pentru mp3 player-ul meu, - care oricum n-avea baterii şi nici căşti - pe care nu îl găseam că dară au mutat calculatorul şi tăte-i organele interne, când au adus soba în casă. Şi ei dormeau. Zic că nu-i trezesc, să-i interoghez de maţ. Oricum, mă pun în genunchi – nu puteam aprinde lumina – să văd cum reuşesc, lipit cu faţa e perete, mai ceva ca la o arestare, să introduc mp3 player-ul direct cu puţa-n gaura calculatorului, fără vreun maţ adiacent. Da’ toate astea, uşor, să nu-i trezăsc. Tot căt, tot căt după gaură să bag ce-aveam de băgat să mă relaxez apoi. Cu muzică băi! Încerc să mut calculatorul. Dă să cadă o boxă, o prind cu piciorul drept. Mai rămăsesem pe un genunchi. Cade şi cealaltă boxă, o prind cu mâna, o scap pe prima din picior. Continui să căt gaura universală cu cealaltă mână. Între timp, se trezeşte maică-mea şi începe să-mi pună întrebări de genul: „atâta merit eu, Vali?”, de parc-ar avea vreo legătură. Nu zic nimic, dară EI PUSESERĂ MAŢU ÎN LOCURI NEBĂNUITE. Scot mausul, camera web, internetul şi cam toate cablurile pe o rază de 2 metri de portul USB, ca să-ncapă puţa ăstuia, să pun muzică pe ea. Şi în timp ce mă pun la calculator să-mi copiez, şterg, muzică, toate cu tastatura pe un calculator la care şi dacă dau click pe My Computer se blochează. Dar nu era cazul, că n-aveam maus, deci trebuia să meargă precum un Pentium 8. Mă chinui cu combinaţii de taste, în timp ce se crează un circ – şi asta nu-i o glumă la adresa înălţimii lui taică-meu – în care ai mei urlau pe mine, că i-am trezit, că-s nesimţit (cum că ăla ar fi singurul motiv; pot zice vrute şi nevrute, că dară eu numa’ de-aia-s nesimţit). Termin de copiat muzica şi plec să întârzie Olivia la întâlnire.

…

Apropos de asta, într-un punct al relaţiei mele cu Olivia, m-am gândit că şi dacă „întârzii” jumătate de oră, la întâlnire cu Olivia, tot am timp s-o bag de vină că ea a întârziat.

…

Iar noi ca familie, ne deplasăm pe 4 roţi, foarte des. Chiar ieri doborâsem un record personal: m-am trezit la 7:45 şi am şi ajuns la şcoală, fără să mă grăbesc. M-am simţit regeşte, nu ca-n alte dimineţi, când mă trezeam pe la şi 35 – 40. Oricum, căruciorul cu rotile cu care ne deplasăm, zilnic, de câte ori avem ocazia, este marca Matiz. Este atât de fascinant, el, căruciorul, încât pot să filosofez pe baza lui: am ajuns la concluzia că fiecare avem un Matiz în noi. Spun asta, deoarece el nu ne lasă la greu, ci ne lasă chiar când ţi-e lumea mai dragă (anume când tre’ s-o ducem pe Olivia acasă, sau să mergem să mâncăm în oraş). Acum câteva zile, când trebuia s-o cărăm pe Ana (mătuşa mea gravidă) şi Olivia până acasă, în capătul ălălalt al oraşului, că întârzia şi făceau ai ei gură, ghiciţi ce s-a întâmplat? Matizul a intrat în hibernare. Şi dormea adânc, c-am dat în el, da’ n-a ripostat. Am început să-l împingem. La un moment dat cred că aproape ajunsesem la Olivia acasă, la cât am împins şi el tot mort era. Dar am pus-o pe Olivia şi Ana să ia un taxi, să meargă acasă, că noi mai aveam de lucrat la Matiz. Vă spuneam mai sus că este atât de versat, încât lasă loc de filosofii şi revelaţii în el precum şi în afara lui. Pentru că atunci, în seara aceea, pentru câteva minute, au fost distribuite corect sarcinile în familia Cuc: eu eram la volan, iar cei doi părinţi împingeau maşina.

…

Spre refuzul meu ulterior, am fost forţat legislativ (că semnasem) să mă duc în excursie cu tumna profesoara mea de Limba şi Literatura Română, până în Pădurea Neagră (nu, nu în Germania). Aşadar, am să lipsesc aceste zile, dar vă zic programul, să nu vă faceţi griji.

Vineri – 15:15, plec din faţa Liceului Teoretic „Aurel Lazăr” şi nu ştiu cu ce;
Sâmbătă – între orele 24:00 şi 00:00 voi fi la Pădurea Neagră;
Duminică – seara, mă întorc.

În tot acest timp, mă puteţi suna pe telefonul mobil, în caz că aveţi nevoie de mine. Nu voi avea semnal.

Vă ţuc, aşa, nebărbierit, unsuros şi genial.