Uite-o, e ‘ia!

Am venit în Oradea, erai mică şi m-ai aşteptat în gară. Nici nu puteam să vorbim unul cu altul de emoţia şi timiditatea primei vederi. Apoi am mers la tine acasă şi am vorbit; începusem să ne uităm unul la altul, deşi eu eram - şi sunt - urât şi tu erai “petită”.

Mă îmbrăţişai astfel încât să-mi dai impresia că vrei să te bagi în mine, că oasele tale îmi intrau în piept, că vrei să te ascunzi în garderoba pielii mele. Îmi plăceau cârlionţii tăi şi modul în care umblai după 2 pahare de vin. Insistai să-mi mai torni vin în pahar, ceea ce ai şi făcut.

Ne-am îmbătat şi m-am împiedicat de părul tău ondulat. Am căzut pe gresie în bucătărie, iar tu ai căzut lângă mine. Te-am sărutat pe obraz, era aşa moale precum o portocală prea caldă. Se învârtea tavanul cu noi stând pe spate, unul lângă altul, pe gresie. Purtam tot timpul o palmă pe faţă, deoarece becurile erau şi ele tot timpul, şi prea puternice. Cealaltă palmă era peste faţa ta. Visam cu ochii deschişi, dar fără lumină, doar cu umbra conferită de palme.

Am realizat că dacă te-aş fi strâns în braţe stând cu spatele la bec, ţi-aş fi făcut ţie umbră, precum şi mie, aşa că am făcut-o. Am adormit la 4:12 dimineaţa, în bucătărie, pe gresie.

Am dormit 3 ore, trezindu-ne unul cu spatele la celălalt. Când m-am trezit eu să-ţi privesc jumătatea de omoplat prin maioul albastru, te-ai întors către mine zâmbind, mirosindu-ţi gura a vin. Era reciproc. Te-am invitat la o cană de apă, în camera mare şi ne-am spălat pe dinţi împreună, privindu-ne timid precum întâia oară, zâmbind…

Am plecat la gară pe acelaşi drum şi ne-am strâns în braţe, iar eu am ezitat să urc în tren, dar a trebuit. A fost ultima oară când ne-am văzut şi mi-e dor de tine.

Glumeam.

***

*‘ia = obţinut printr-un “procedeu stilistic”, prin care am prescurtat un
nume reducându-l la ultimele două litere.