Un eseu cu ideile-n context.

 Adăugare ulterioară: Într-un final, am reuşit să pun monologul lui Dan Puric, din conferinţa susţinută în 3 martie, în Aula Magna a Universităţii din Oradea. Îl găsiţi în curu’ articolului de aici.

***

Poate-ai ratat vreo două articole:

„Nu-mi vreau un frate sau o soră care să-mi ia partea când mă cert, sau mai rău, când împărţim ceva” (1 martie)

„Îmi prepar ceai antidiareic din apă sfinţită, căci mă scuzaţi… eu mă cac pe mine de râs.” (3 martie).

Să fiu eu sigur. Dar mai departe…

***

Datorită perspicacităţii doamnei Elena, una dintre cei doi creatori ai mei, am aflat că îs nominalizat la dragul de RoBlogFest (.ro) şi la categoria „Cel mai bun blog de divertisment”. Mai multe detalii despre cum să mă votaţi, sumar şi la subiect, dând click pe bannerul de mai sus sau click aici. Şi aproape să uit cu bună ştiinţă, ofer o promoţie specială pentru cei care mă vor vota la concursul menţionat mai sus: ofer, gratis, din bunătatea inimii şi grăsimea pulpei (nu a mele), o felie de jambon de porc cu transportul gratuit, inclus în preţ. Mai jos aveţi o mostră.

***

În continuarea articolului, care, pare-se acum este zilnic, prezint lucrarea pentru un anumit concurs de filosofie, lucrare scrisă ad-hoc, cu o mică ghidare după schemele filosofice impuse.

***

Un eseu cu ideile în context
de Valeriu Cuc

Suntem atacaţi. Zilnic, pe stradă, necunoscuţi înfăţişaţi în valori alienate, „dau cu părerea” în noi, formându-ne, mutilându-ne într-o formă acceptată, într-o părere nu preconcepută ci post-concepută, continuând o luptă sisifică pentru o „înţelegere” în folosul maselor, o luptă de data aceasta, prost concepută. Nu se mai critică – de fapt, ce spun eu „mai”? – se dau sentinţe, se oferă înţelepciune în kilograme predefinite, pe care se pune o etichetă conţinând costul, asemenea verzelor din aprozar.

Am auzit foarte multă lume, care se mândreşte că a citit Cartea Sfântă. De obicei, nu mă aştept la revelaţii, ar fi stupid, dar am auzit eu că dacă citesc şi eu Scripturile, acestea îmi vor schimba viaţa. Nu doresc să par extremist – în sensul că mă abţin – şi nici pesimist convins – în sensul că-mi suprim sentimentul – dar, sunt uimit pur şi simplu de metodologia prin care mi-s date răspunsuri exacte şi n-am scăpare, mă implic implicit într-un labirint stupid cu patru pereţi, mă conving să dau dovadă de tembelism, zdrobind într-o singură conversaţie orice urmă de relativitate umană. Sunt doar eu, daimonul cu Biblia-n mâna stângă şi degetele strânse-n pumn în dreapta, şi zeitatea supremă, care pare să nu aibă „nici un Dumnezeu”.

Este de natură exactă deja faptul că Domnul Zeu stă şi priveşte tâmp, asemenea poetului care-şi expune lucrările şi inevitabil şi le vârăşte în procese de interpretare cu concluzii care mai de care. Cei care pledează pentru o dreptate unanimă par să uite de polul opus şi de faptul că, zilnic, avansând în la un nivel de „bine”, implicit, o facem şi spre un nivel opus, „de rău”.

Dar am vorbit atât în gol, pare-se , încât nu am explicat cu exactitate ce presupune o existenţă, un paradox viu pe care-l trăim pe hârtie, neaplicându-l în viaţă. În cele două texte care m-au urnit în redactarea acestei „instantanee” de dreptul euristic de structurată, mi se vorbeşte despre cultură, ca esenţă a vieţii. Lumea culturii ne oferă – adică noi ne îndărătnicim să luăm – în fiecare moment trăit, seminţe puţine la număr, adevărate „boabe magice de fasole” pe care trebuie, cu seva creată din „devenirea întru fiinţă” şi lichidul ce ne ţine pe picioare, să le îngropăm, creştem, pentru ca ele să încropească din noi adevărate fiinţe ce nu trec prin viaţă precum „lămâia prin comerţul cu citrice”. Tot ceea ce primim trebuie în egală măsură, ba chiar în interdependenţă apreciat prin critică. Cu siguranţă ne vom pierde, regăsi, ne vom da bătuţi fără ca nimeni să ne bată şi invers, şi sfârşi fără să înţelegem că a fost un „tot atemporal”, ce ne oferea concluzii finale cu care ne-am hrănit pe tot parcursul luptei cu malnutriţia existenţei.

În lumea misionară a hermeneuticii, chiar dacă avem impresia, un viitor nu există, între condiţiile realizării pe deplin a vieţii. Nu trebuie să finalizăm în răspunsuri, ci în întrebări. Este, recunosc o muncă demnă de titlul „sisifică”, dar ce poate fi mai important decât găsirea unui sens al vieţii, iar mai apoi stupoarea realizării că l-am împlinit demult, sau poate chiar în momentul conştientizării acestuia. Nu exclud şablonul „devenirii întru devenire”, doar că de îndată ce suntem plezniţi, loviţi cu părerile date de alţii, de care menţionam adineaori, ne curge sângele şi gustăm din extremă, iar dependenţa realizării, a epuizării spre propriul folos a tot ce ne este oferit prin critică, va fi inevitabilă şi irevocabilă.

Vorbim şi scriem mai ales despre credinţa superficială şi cultivarea omului în orice, despre cum înţelepciunea de toate domeniile se confruntă cu un tembel titlu de „amatorie”. Avem impresia că ştim sensul în Univers, care, „culmea!”, urmează un şablon, lucru care este precum aş declara eu că deţin acelaşi volum al părului ca şi tine, deoarece folosim aceiaşi marcă de şampoane. Nu există o scară a valorilor, iar ce trăim nu este doar eudemonism şi hedonism, ci doar o greşeală fatală prin care ni se pare vag că totuşi ar trebui să fie aşa.

Orice om este gata, cu sensul de „pregătit nativ”, pentru a-şi „uita viitorul”, doar că problema constă în poziţionarea pe flancuri. Ducem lupta greşită, inconştienţi, aruncându-ne în gol şi ne izbim puternic de capătul pe care noi îl considerăm final apoteotic, când de fapt nu ne-am oprit din pierderea altitudinii. Cred la fel de mult în ideologiile de masă, cam cât de mult cred în faptul că într-o zi, voi „mai bun decât un perete, la tenis”.

Îmi propuneam un experiment pentru descoperirea de sine, de sub pătura socială în care am fost aruncat. Voiam să nu mai citesc, să nu mai iau legătura cu orice părere bine fondată oferită de către alte persoane, mie. M-am confruntat cu expunerea unor idei deja expuse, clisşeice. Şi ca să sfârşesc cu o întrebare, am s-o pun: „Câte pagini mai am?”. N-am număr să îmi spună şi nici timpul vostru ca să mă ascult cum scrijelesc pe culoarul suflet, mână, pix, foaie; să stau să mă întreb, să mă încadrez, să scriu cu alt pix, cu altă mână, dar pe aceiaşi foaie pe care-mi port crucea şi îmi explic ce vreau să-mi fie explicat, sau ce a fost deja destul de clar. Amin.