Unde mi-i fericirea altora?!

Am tot evitat să discut despre subiectul acesta, din dorinţa de a nu jigni anumite persoane; aproape că mă numeam corupt, prin reţinerea mea faţă de transmiterea opiniilor care-mi sunt of! atât de apreciate. Desigur, deseori tind să privesc lumea printr-un spectru ce-o înfăţişează sub o structură fragilă, o lume în care adevărul majoritar este doar o opinie, unde stilul este o serie de copii modificate, unde (deşi pare comod) imoralitatea este doar o opinie cu drepturi egale faţă de moralitate, unde sintagma „toţi avem drepturi egale” înseamnă că uneori merit un preşedinte al ţării personal. Câteodată, adică deseori, prin filtrul minţii mele naşterea din culpă este pedepsită pe viaţă, cu suspendare.

Nu pretind titluri şi n-am să folosesc cuvinte din diferite manuale, dicţionare şi pagini de web, am să-mi exprim nemulţumirea continuă faţă de sistemul de valori ai cărui sclavi suntem. Ce este totuşi de remarcat în societatea noastră este faptul că, deşi toţi avem aceleaşi drepturi, nu suntem toţi egali şi că desigur, „drepturile nu le dau dreptate la toţi”.

Să ne aducem aminte că Primul care a propovăduit ideea de la baza comunismului, a fost Iisus Hristos.

Suntem pur şi simplul construiţi să nu ne pese, nu suntem construiţi să ne pese. Suntem egoişti, fără ca aceasta să fie un defect. Dacă stăm puţin şi cugetăm -dar puţin, aşa, cam cât durează până ajungem în partea articolului în care vă dau mură în gură ce ar fi trebuit să vă captiveze gândurile- cum ar fi oare dacă ne-ar păsa despre orice vedem în jur sau intrăm în contact. Din acest punct de vedere, pare-se că păsarea vine de la sine pe parcurs, nepăsarea trebuie construită, educată, ne naştem cu ea şi învăţăm să o stăpânim. Şi-aş încerca o clasificare a nepăsării, facilă, generală chiar…Nepăsarea poate fi voită, sau inconştientă. Presupun că înţelegeţi ce înseamnă „nepăsare voită”, aşadar am să definesc cea inconştientă printr-un exemplu: mă plimb zilnic prin şcoală, deşi are un număr infim de elevi mi se pare că în fiecare zi, poate chiar în fiecare pauză văd feţe noi. Cred că vi s-a întâmplat şi vouă, din simplul motiv că nu vă pasă cine a fost lovit cu mingea de baschet în cap în pauză, cine a căzut pe scări din cauză că se grăbea, deşi aţi râs. Aţi fost egoişti. Şi un moral convins ar fi răvăşit dacă ar afla acestea.

Lucrul acesta nu îmi place la cei care se lasă pradă moralităţii, lăsând la o parte sinele şi principiul plăcerii, faptul că, deşi parcă participă într-un concurs imaginar de „cine învăluie aşa zisele defecte într-o critică absolută”, pentru ca mai apoi să se lase pradă plăcerii, să cadă în plasă conştient precum Antoine al lui Martin Page, sau printr-un colaps al ideilor -moment în care apar eu să dau palme peste palme-n aplauze, au reuşit să critice tot- psihicul lor cedează, într-o extremă opusă celeilalte în care trăiau. Şi atunci ce face societatea? Îi etichetează drept „nebuni” şi-i izolează în diferite instituţii, sau locuri, care mai de care mai morale. Dar cu ce a greşit acest om? A realizat că, cel mai important nu este să respecţi regulile altora, prin alte reguli personale, a realizat că omul a creat legile, nu legile au permis omului să se nască, a realizat că cel mai important îi este sufletul. Şi aici am să dau un exemplu, pe puţin haios, care l-am analizat într-o tabără de morali creştini. Da, pocăiţi, nu puneţi întrebări.

Aşadar, în aceea tabără eram împărţiţi (nu cu sens discriminatoriu) pe camere, dar şi această împărţire era după cum pofteam domniile noastre şi fiind la vârsta specifică, ne-am împărţit, inconştient desigur, după preferinţe muzicale. În camera mare, fiind mai mulţi erau „manelarii” (persoane care ascultă muzică comercială) şi într-o cămăruţă mai mică, dormind pe un număr jumate de saltele faţă de numărul de persoane, „rocheriştii” (cei care ascultau muzică puţin mai evoluată - rock, electronică şi aşa mai departe). După cum spuneam, mă aflam într-o tabără de pocăiţi (căci cum altfel să-i numim?) şi mă străduiam să nu mă scape la vulgarisme şi să fac pe mine. Într-o seară, mi-am permis, fiind nemulţumit, să folosesc cu sens retoric sintagma „What the fuck?!” (în traducere directă: „Ce futai?!”). Şi atunci mi s-a atras atenţia prin ţipete, ce parcă încercau să contureze următoarea idee: nu înjura, mai sunt şi alţii (făcând referire la ceilalţi din cealaltă cameră, ştiţi care) în tabăra aceasta, e o tabără de pocăiţi, ai grijă cum vorbeşti. Nu mi-am cerut scuze din simplul fapt că în grupul „ceilalţi” se vorbea la fel şi atenţie erau perfect asemănătoare. Şi am înţeles…De fapt, acei oameni, toţi îşi făceau griji ca nu cumva să-i deranjăm pe „ceilalţi”, şi „ceilalţi” îşi făceau griji să nu-i jignim pe „aceştia de faţă”, pe când nimeni nu era deranjat de vorbele mele oh! atât de „retorico-jignitoare” (?!) personal, pentru propria persoană. Aţi înţeles? Să vă mai zic? „Aceştia” vroiau să nu-i deranjez pe „ceilalţi”, iar „ceilalţi” vroiau să nu îi deranjez pe „aceştia”.

Dacă nu aţi realizat, discutam despre un caz concret de ipocrizie în propriile idei, ipocrizie creată din cauza lor şi înăbuşită tot de ei. M-am tot întrebat oare, ce este mai important decât sufletul, decât plăcerile, decât faptul că viaţa trebuie trăită, nu trebuie respectată. Nu instig la rebeliune, instig la devenirea prieten cu sinele din noi.

Dar să revenim…Persoanele precum cele discutate mai sus (exemplul cu moralii) au un caz tipic de „nebunie”, popular vorbind, în care mă întreb oare a cui este vina? Vina este a nimănui, deoarece nu este nimic vinovat, nimic nu este acuzat de săvârşirea unor fapte ce n-au respectat un decalog.

Şi vă mai întreb ceva…dacă nu cunoaştem inteligenţa superioară, iar tot ce este diferit blamăm înspre retardare sau dereglări psihice, cum explicăm exemplul următor: Să considerăm oamenii câini, iar „dereglaţii” oameni. De unde ştim dacă cei dereglaţi nu sunt superiori nouă, iar noi, câinii nu le înţelegem decât foarte puţin limbajul?

Îmi scuzaţi incoerenţa şi intoleranţa. Câteodată îmi doresc să fiu nebun, căci alte „ne”-uri sunt, deseori. Acum mă simt…neînţeles, neinteresant, nearticulat, needucat, în nici un caz nebun. Unde mi-i fericirea altora?